Se face 19:00 in Amsterdam Cafe si sunt instiintat ca sus la Bojo au deschis. Ma misc pana sus, pe scara destul de rece si tacuta. Intru intr-o camera pe care o banuiesc a fi restaurantul, desi imi doream sa ma fi inselat. Pentru ca nu avea indonezian ca decoratii decat 3 papusi de juma de metru inaltime cocotate pe pereti si un minitablou (30×30 cm max) cu o reprezentarea unui razboinic indonezian. Restul era completat de un frig foarte primitor. Evident era gol, speranta inimii mele fiind ca aceasta lipsa de animatie se datoreaza orei, ambientului, si nu serviciilor sau, si mai rau, calitatii mancarii.
Pe mese erau aliniate frumos meniurile constand din doua pagini xeroxate alb-negru si capsate regulamentar in coltul din dreapta-sus.
Un ospatar mic si nevinovat se ofera sa-mi explice meniul:
Soto Ayam este supa de pui, Rijsttafel este compus din 6 feluri (2 pui, un porc, o vita, un ou, o vegetala), Pisang Bakar este desertul(banana prajita cu inghetata de mere).
Intreb: asta e tot ce se poate servi?
Da.
Doar un singur fel este cu legume?
Da.
Bine, adu-mi tot, mai putin porcul, ca nu-l suport.
Dar sa stiti ca oricum intra in pret, zice el, circumspect.
Bine, nu-i problema, zic, adu ce ai de adus.
In 5 minute aduce o farfurie cu snacks din pasta de creveti (se gaseau pe vremea impuscatului prin toate cofetariile si alimentarele), si doua sosuri (unul pasta de ardei iute, celalalt indescriptibil ca gust, dar ca aspect aducea a ceva maron…).
Dupa inca 10 minute aduce cu 6 wc-uturi din portzelan ieftinut, de dimensiuni cam 10×3 cm, “pline” cam 1/3 cu niste sos + bucati de carne sau legume + o farfuriuta de cafea continand 2 “frigarui”, “scuipate” cu alt sos maron.
Orezul era ieftin, cu bob rotund, ca de Metro promotie, fiert cam mult, asa incat aducea a pilaf.
Incerc sa gust din Sayur Lodeh (Legume in sos de cocos, tamarind, djerk purut). Cocos? Tamarind? Sa fie la ei acolo, n-a ajuns si la Amsterdam…
Iau o bucata de frigaruie (Sate Ayam-pui marinat la gratar cu sos picant de alune) si o scuip inapoi pe farfurie. Incredibil de tare, uscata, iar sosul nu avea nici un gust.
Il intreb pe chelner de bucatar. Imi spune ca e roman.
Bun, zic, dar vreau sa vb cu el.
Raspunsul a venit atat de sec, incat m-am simtit de parca as fi avut o prima experienta homosexuala (violenta!!!): nu e aici!
Cum adica, zic, nu e aici?
Nu e, zice, e liber azi!
Adica astea sunt pregatite de ieri si incalzite?
Da, NORMAL! Raspunde nevinovatul maruntel.
Ma pufneste rasul. Incerc sa gust oul in sos picant (tot cu cocos, dar si cu lemongrass proaspat). Oul fiert tare de cu o zi inainte incepuse deja sa aiba galbenusul vinetiu. De cocos si lemongrass nu auzise oul decat poate prin povestile mamei gaina.
Beau un pahar cu apa si cer nota.
Vine relativ rapid. Ca titlu era scris: ”ATENTIE, ACEASTA NU ESTE O NOTA DE PLATA!!!”
Ospatarul cel mic m-a informat ca este o fisa cont. (???)
Mare e gradina!