Am ajuns la ARCUB cu vreo zece minute înainte să înceapă piesa, suficient cât să prind un loc in fata și să-mi iau un pahar cu Pepsi de la bar. Seara asta deschidea stagiunea internațională și în sală se simțea acel amestec ciudat de anticipare și tensiune, care îmi place atât de mult la teatru. Nu e ca la cinema, unde poți să pleci oricând, fiindca teatrul te prinde acolo și te obligă să fii prezent.
Piesa aleasă pentru deschidere a fost Pescărușul lui Cehov, în regia unui colectiv care a adus o interpretare destul de îndrăzneață față de ce știam eu din liceu. Știu că toată lumea a citit Pescărușul la școală și toată lumea crede că știe despre ce e vorba… Eu credeam același lucru până ieri seară.
Ce m-a lovit initial a fost scena. Simplă aproape brutal, câteva scaune, o masă, lumini care cădeau oblic ca într-o după-amiază de toamnă târzie. Fără artificii inutile, tocmai genul de scenografie care te face să te concentrezi pe actori și pe cuvinte, nu pe decor. Am văzut producții cu bugete uriașe care nu au reușit să transmită nici un sfert din tensiunea pe care am simțit-o în primele douăzeci de minute ale acestui spectacol.
Nina a fost interpretată cu o fragilitate incredibilă, fără să cadă în melodramă. Ăsta e un echilibru greu de găsit, mai ales că personajul trece prin transformări destul de abrupte de-a lungul piesei. Actriţa a ales să joace subtil în loc de spectaculos și decizia asta s-a dovedit câștigătoare. Am văzut oameni în jurul meu care nu s-au mai mișcat din loc în ultimele treizeci de minute din actul doi.
Trigorin, pe de altă parte, a venit cu o energie complet diferită. Nu l-au jucat ca pe un villain sau ca pe un om pur și simplu slab, ci ca pe cineva prins el însuși într-un mecanism pe care nu îl mai controlează. Există o scenă în care explică ce înseamnă pentru el să fie scriitor și acolo sala a tăcut complet. Genul de tăcere în care simți că nimeni nu vrea să respire prea tare.
Stagiunea internațională de la ARCUB are o tradiție frumoasă de a aduce pe scenă producții care ies din zona de confort a publicului bucureștean. Nu e vorba de spectacole care să șocheze gratuit, ci de teatru care te lasă cu ceva după ce ieși pe ușă. Pescărușul din seara asta a fost exact asta. Am ieșit pe Lipscani gândindu-mă la Konstantin, la felul în care talentul nerecompensat consumă un om din interior, și mi-am dat seama că Cehov scria despre lucruri extrem de actuale deși textul are peste o sută de ani.
Dacă ești genul care merge la teatru doar de câteva ori pe an și vrei să alegi bine, stagiunea internațională de la ARCUB e un pariu sigur. Nu pentru că fiecare spectacol e perfect, ci pentru că există o intenție clară în selecție. Se simte că oamenii care programează aceste seri chiar se gândesc la ce pun în fața publicului.
Eu una am plecat cu lista de spectacole din această stagiune în telefon, dar și cu o poftă serioasă de introspectie.