INCHIS!
Inconjurata de ferestrele Hanului lui Manuc, pe strada Franceza, nr. 62-64 am intrat in Festival 39, Cafeneaua Bucurestiului D’altadata.
Un loc in care la fiecare pas se vad eforturi facute ca totul sa te trimita cu mintea in prima parte a secolului trecut. La parter, podeaua are un mozaic marunt cu chipuri tipice ale acelor "vremi". Scaune de fier forjat sunt asezate in jurul unor masute unde ai destula lumina sa citesti gazeta. De altfel, de pe masa de la intrare, stanga poti sa alegi ce publicatie doresti.
Dimineata asta este foarte insorita si tot amestecul de vechi si de nou pare foarte placut sub lumina puternica a razelor de soare. Scarile care te duc la nivelul unu, au cate un fier de calcat cu jar pe fiecare treapta si peretii sunt plini cu fotografii inramate de epoca. Etajul, in aceiasi nota de cafenea interbelica, aerisit si amenajat cu bun gust.
Meniul, particularizat, la inceput are o povestioara scrisa in maniera epocii, povestioara care are un "va urma", scris intre paranteze la final. Sa fie oare continuarea in meniul viitor? Intre coperti mai gasesti o copie plastifiata a unui ziar de prin ’39 cu un articol aniversar. Cafeneaua lui Mandache implinea un an.
Nefumatorul gaseste aici un spatiu complet izolat si fara nici o urma de tigare. O camera langa scara, cu o usa care sta inchisa. Are peretii tapetati in rosu si daca nu te deranjaza lipsa ferestrelor poti sa-ti bei cafeaua linistit si fericit ca nu te-ai procopsit cu-asa un viciu. Esti si mai aproape de wc (fumatorii trebuie sa coboare ceva trepte). Apropos, la intrarea in toaleta te conduc doua sageti cu "toaleta domni" si "toaleta doamne". Intru, desi mai potrivit mi se parea closet. Curat, aerisit si ca sa nu uiti unde esti, gasesti si aici niste fotografii. Fotografii cu nuduri de-alta data.
Muzica placuta, in surdina, cu un saxofon interpretand melodii vechi. Intrat in atmosfera locului as fi putut crede ca se aude chiar de la un gramofon. De baut, am baut cafea cu lapte si comanda a venit repede. O chelnerita, nu prea zambitoare a pus cafeaua pe masa si mi-a comunicat imediat, raspicat si pretul. Cum nu era un loc la care se ceri banii inainte i-am raspuns mirat ca stiu ce pret are cafeaua si am sorbit o gura sub privirile ei vigilente. Nu pleca. Desi contravine pricipiilor i-am platit inainte. Asta ca sa ma bucur in continuare de razele de soare si de locul asta placut, fara o "santinela" la masa. Sa fie un obicei de altadata?