Anghelache-ntaiul si Champollion

Sa ma ierte onoratele fetze, dar la Angelica acasa domnea o mare debandada!
Inceputul a fost impresionant, cu intrarea ”inmarmurita” de-a dreptul. Arata frumos vila, atent renovata, poate putin cam ”rece” pentru o atmosfera de restaurant.
Suntem condusi in ceea ce angelicii numesc: ”salonul verde”! In traducere libera insemnand camera din vila ce are in dotare si barul plus televizor plasma. Romantic!
Bine ca n-am invitat vreo tipa, aveam doar ceva treburi afaceresti, sa zicem, cu un conational al Ioanei d’Arc pe care-l voi numi Ionel tocmai din aceasta pricina.
Intr-una din salile vecine cativa romani vajnici tocmai sarisera parleazul imbranciti de nea Bachus si-si testau bojocii, ajutati de ecoul marmorean, acoperind ”la legere” televizorul care nu era nici el prea sfios.
Ajung primul, singurel, Ionel al meu nedescurcandu-se prea bine in peisajul marcajelor si indicatoarelor ”deviante” din terenul de supravietuire numit Bucurestiul lui Videanu si ca atare intarziind.
M-am asezat un pic stramb ca sa-ncerc a judeca drept… Nu mi-a iesit; oricum as fi luat-o, angelica mea o dadea de-a berbeleacul. A aparut ospatarul numarul 1, numit in povestire ”Anghelache Intaiul”. Bun baiat, scolit de numa-numa. Asezat fiind eu la o masa pregatita pentru patru persoane, susnumitul Anghelache Intaiul a vrut sa ma lucreze cam pe la spate, alegand sa stranga tacamurile din fata si din dreapta, lasand tocmai bun locul lui Ionel in stanga mea, parca pentru a ne atinge sfios genunchii in timp ce am fi ingurgitat. Bineinteles ca am protestat si a priceput ca are de-a face cu doi heterosexuali, desi pe cel de-al doilea nu-l vazuse inca.
Si-a venit Ionel si ne-am bucurat. Si-a venit si Anghelache Intaiul din nou si nu ne-am mai bucurat, fiindca a inceput omul meu sa se dea mai rotund decat bila de pe ASE, incercand sa-si exerseze pana si bruma de franceza pe care-o prinsese de prin vreun Pif imemorial. Nici Pif si nici Hercule nu l-au ajutat, asa ca a trecut pe-o engleza insotita de niste ifose, de-am avut sentimentul ca va trebui sa schimbam locurile si sa-l servim noi pre dansul cu orisice si-o dori. Asa era prea-distinsul, onorantul si elevatul Anghelache Intaiul! Si-am comandat cat am putut de repede si-am ales, de-ai naibii parca, numai de pe pagina cu specialitatile bucatarului sef. Adica Salau La Fayette si Vita Angelique. Rog onoratii cititori sa nu ma banuiasca de cine stie ce mitocanie la adresa nashei localului, este vorba despre o mancare preparata din carne de vita, probabil in stilul Angelicai.
N-are rost sa va mai povestesc ce muzica am ascultat si cum britanicul Anghelache Intaiul ne-a explicat ca nu poate micsora volumul muzicii fiindca in salonul vecin e o petrecere, un singur potentiometru fiind tartor peste intreg restaurantul. Ionel d’Arc n-a izbutit sa priceapa ce si cum, probabil ca mintea lui plina de fum n-avea cum sa cuprinda o asa enormitate conjuncturala. M-am limitat la a-i spune scurt si fara drept la vreo replica: asta e! Asa a inteles si-a venit si mancarea.
Salaul plutea intr-un recipient interesant dar, cu toate ca s-a dat filetat, La Fayette salau mi-a intepat cerul gurii cu cel putin zece oase destul de zdravene. Pentru un salau e intr-adevar un record. Sosul a fost mediocru, cu niste smantana si bagat la cuptor printre ceva legume. Ionel a spus ca vita era buna. Poate era si speriat ca l-ar fi luat la intrebari Anghelache Intaiul pentru a lamuri problemele. Eu am renuntat la protestul impotriva oaselor La Fayette din acelasi motiv.
In timp ce mancam, a aparut un Anghelache al Doilea. Dimpreuna cu Anghelache Intaiul si
supervizati de o tipa blonda, dragutza si destul de incurcata, parand a fi singura din personal ce realiza grotescul situatiei, s-au apucat sa mute mesele si scaunele! Scartaia marmura sub piciorul meselor ca tzestele cruciatilor de la Nicopole. Macar n-am mai auzit muzica vreo cinci minute, rastimp in care au croit o masa mandra, asa, ca pentru vreo zece persoane! Si-au venit persoanele cele zece, si-am inceput sa tanjim dupa clipele ”de liniste” ale televizorului acoperit de muzica petrecaretilor. Am comandat tiramisu, recomandat de Anghelache ‘ntaiul. S-a intors cu coada-ntre picioare (atat cat putea prea-respectabilul poliglot sa coboare coada) comunicandu-ne dezolat ca nu mai e tiramisu dar…  ne recomanda papanasi!
Am acceptat cuminti papanasii care s-au dovedit a fi mediocri. Am terminat papanasii si m-am uitat dupa Anghelache ‘ntaiul pentru a-i cere sa spuna replicile ultimului act al comediei: nota de plata. Dar poliglotul nostru se facuse nevazut, considerandu-si munca mai mult decat indeplinita. Am asteptat vreo zece minute, dupa care m-am ridicat si-am pornit in cautarea lui Champolion. Cred ca am scotocit intreaga vila. Probabil ca se ascunsese pe undeva, avand avantajul cunoasterii terenului si se distra copios pe seama mea. Pana la urma am dibuit-o pe blondutza motzaind galesh in fata unui computer-casa de marcat. A tresarit precum Hera cand s-a trezit cu Hercule pe piept si m-a asigurat ca rezolva imediat. Si-a venit sarmana cu un bon fiscal cerandu-si scuze. Am platit si-am sters-o la timp, pentru ca Anghelache ‘ntaiul tocmai aparuse cu un zambet multumit imprastiat pe fatza. Probabil ca fusese la toaleta… ca baietii.
Locatie: CreamSideratii