Pe Calea Victoriei, printre clădirile care au văzut mai multe epoci trecând pe lângă ele, se află o casă care păstrează în pereții ei ceva din aerul unui secol apus. Este vorba despre imobilul cunoscut astăzi ca Muzeul Național George Enescu, o construcție care a aparținut familiei Cantacuzino înainte de a deveni, în memoria colectivă, casa marelui compozitor român.
Clădirea a fost ridicată între 1900 și 1901, după planurile arhitectului francez Ion D. Berindei, pentru prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, unul dintre cei mai bogați oameni ai României de la acea vreme. Stilul ales a fost cel al Belle Époque-ului francez, cu influențe baroce și neoclasice amestecate cu eleganță. Fațada cu ornamente florale, statuile care flanchează intrarea principală și acoperișul cu mansardă tipic parizian fac din această clădire unul dintre cele mai elaborate exemple de arhitectură de la începutul secolului XX din București.
Nababul a trăit în această casă până la moartea sa, în 1913. Averea și proprietățile au trecut apoi fiului său, Mihail Cantacuzino, care se căsătorise cu Maria Rosetti-Tescanu. Aceasta din urmă era o femeie cultivată, pasionată de muzică, și prin ea a intrat în scenă George Enescu. Compozitorul s-a căsătorit cu Maria Cantacuzino în 1937, când ea era deja văduvă, și a locuit în această casă în perioadele petrecute în România.
Enescu nu a folosit reședința de pe Calea Victoriei ca pe un spațiu de creație propriu-zis, ci mai degrabă ca pe un punct de ancorare în țara pe care o iubea profund, chiar dacă o mare parte a vieții sale profesionale s-a desfășurat în Franța. Se știe că în această casă primea invitați, dădea lecții și participa la viața muzicală a capitalei. Pianul său Steinway, care se află și astăzi în muzeu, a rămas un obiect emblematic al spațiului.
După cel de-al Doilea Război Mondial, regimul comunist a naționalizat imobilul, în 1948, odată cu valul de confiscări care a lovit proprietățile marii burghezii și ale aristocrației. Enescu se afla la Paris în acel moment și nu s-a mai întors în România. A murit în 1955, în capitala franceză, fără să mai calce vreodată pragul casei de pe Calea Victoriei.
Clădirea a funcționat o vreme ca sediu al Uniunii Compozitorilor, înainte ca statul român să decidă transformarea ei în muzeu dedicat compozitorului. Muzeul Național George Enescu a fost inaugurat în 1956, la un an după moartea acestuia, și a rămas deschis publicului, cu diverse întreruperi pentru restaurări, până în prezent.
Interioarele sunt remarcabile nu doar pentru exponatele legate de viața și opera lui Enescu, ci și pentru că o parte din mobilierul și decorațiunile originale ale familiei Cantacuzino au fost păstrate. Saloanele cu tapet de mătase, plafoanele pictate, vitraliile și parchetul în mozaic de lemn creează un cadru în care vizitatorii pot înțelege cum arăta viața unei familii aristocratice românești la începutul secolului trecut. Muzeul adăpostește manuscrise ale compozitorului, instrumente muzicale, fotografii, scrisori și diverse obiecte personale care reconstituie traseul unui om excepțional.
Restaurările prin care a trecut clădirea de-a lungul deceniilor au ridicat constant întrebări despre cum se echilibrează conservarea autentică cu nevoia de modernizare. O restaurare amplă a început în anii 2000 și a durat mult mai mult decât fusese planificat inițial, clădirea rămânând închisă publicului pentru perioade extinse. Procesul a fost complicat inclusiv de starea structurii, afectată de cutremure, în special cel din 1977.
Astăzi, casa de pe Calea Victoriei funcționează ca spațiu muzeal și cultural, găzduind și concerte de cameră în saloanele sale. Este unul dintre puținele locuri din București unde arhitectura, istoria și muzica se întâlnesc în același spațiu fizic, fiecare strat de timp adăugând câte ceva la povestea pe care clădirea o spune vizitatorilor care trec prin ea.