România a ajuns în 2024-2025 într-o situație fiscală pe care economiștii o descriu cu eufemisme, dar care, tradusă în română clară, înseamnă că statul cheltuie dramatic mai mult decât încasează, de mai mulți ani la rând, fără un plan credibil de corecție. Deficitul bugetar a depășit 8% din PIB în 2024, cel mai mare din Uniunea Europeană, iar Comisia Europeană a declanșat procedura de deficit excesiv împotriva României încă din 2020, o procedură care încă nu s-a închis și care, în lipsa unor măsuri concrete, poate escalada spre sancțiuni financiare reale.
Ca să înțelegem cât de serioasă e treaba, merită să ne uităm la ce înseamnă concret incapacitatea de plată suverană, adică default-ul unui stat. Nu e un eveniment care se întâmplă peste noapte, ca un accident de mașină, ci mai degrabă un proces lent de eroziune a credibilității, în care investitorii cer dobânzi din ce în ce mai mari pentru a cumpăra obligațiunile statului, până când statul nu mai poate susține acele dobânzi și înceapă să nu-și onoreze datoriile. Grecia a trecut prin asta în 2010-2012, Argentina a intrat în default de mai multe ori, cel mai spectaculos în 2001, când oamenii spărgeau literalmente bancomate și guvernul îngheța conturile bancare ale populației.
România nu e Grecia și cu siguranță nu e Argentina, cel puțin deocamdată, iar asta nu e o simplă vorbă de consolare. Apartenența la Uniunea Europeană reprezintă o plasă de siguranță instituțională considerabilă, pentru că există mecanisme de asistență financiară, presiune politică coordonată și, cel mai important, acces la finanțare în condiții mai bune decât ar putea obține un stat izolat. Totuși, UE nu garantează că un stat membru nu poate ajunge în incapacitate de plată, dovadă chiar cazul grec, care era tot stat membru atunci când a avut nevoie de trei pachete de bailout consecutive.
Problema concretă a României în momentul de față e structurală și nu una conjuncturală, ceea ce o face mai greu de rezolvat printr-o singură decizie politică spectaculoasă. Cheltuielile cu pensiile și salariile bugetarilor au crescut exploziv în ultimii ani, ajungând să consume o proporție din PIB pe care veniturile fiscale pur și simplu nu o pot acoperi, mai ales că România are una dintre cele mai slabe colectări fiscale din UE, undeva în jur de 27-28% din PIB, față de media europeană de peste 40%. Cu alte cuvinte, statul român cheltuie ca unul european și colectează ca unul din lumea a treia, o combinație care pe termen lung nu poate funcționa fără finanțare externă continuă.
Datoria publică a României a crescut de la aproximativ 35% din PIB în 2019 la peste 52% în 2024, ceea ce în sine nu e o cifră catastrofală față de standardele europene, Franța sau Italia au datorii de peste 100% din PIB, dar ritmul de creștere contează enorm, pentru că semnalează o tendință, iar piețele financiare reacționează la tendințe, nu doar la niveluri absolute. Randamentele la obligațiunile românești pe 10 ani au urcat spre 7-8% în anumite momente din 2024, ceea ce face refinanțarea datoriei din ce în ce mai costisitoare și alimentează un cerc vicios în care dobânzile mai mari înseamnă deficit mai mare, care înseamnă mai multă datorie, care înseamnă dobânzi și mai mari.
Agențiile de rating, Fitch, Moody’s și S&P, au menținut România la limita inferioară a categoriei investment grade, adică exact deasupra pragului de junk, iar o eventuală retrogradare ar forța fondurile de investiții instituționale să vândă obligațiunile românești, declanșând o criză de lichiditate rapidă. Nu e un scenariu iminent, dar nu e nici unul de science fiction.
Scenariul cel mai probabil, judecând după precedente similare din regiune, nu e un default clasic, ci o ajustare dureroasă negociată cu FMI și UE, care ar implica tăieri de salarii bugetare, înghețarea pensiilor sau chiar reducerea lor în termeni reali, creșterea taxelor și o perioadă prelungită de austeritate, exact ce a trăit România între 2010 și 2012, când salariile bugetarilor au fost tăiate cu 25% printr-o singură ordonanță. Că ne place sau nu, matematica bugetară nu iartă și, cu cât ajustarea e amânată, cu atât devine mai brutală când vine.